Un număr mare de pisici se joacă cu prada prinsă spre oroarea proprietarilor, care se îngrozesc la vederea unei păsări sau a unui şoarecere, prinşi în ceea ce pare a fi un joc sadic iniţiat de iubitele lor animale de companie. De fapt, modul în care pisica eliberează şi recapturează prada nu este o sursă de distracţie, ci, mai degrabă, pisica se protejează astfel împotriva unor răniri pe care i le poate provoca prada. Pisicile omoară animalul pe care l-au prins rupându-i coloana vertebrală printr-o muşcătură puternică a gâtului.
Prada obişnuită a pisicilor are şi ea armele ei cu care poate răni prădătorul. Rozătoarele precum şoarecii şi sobolanii pot muşca şi zgâria, iar păsările pot răni prin lovituri de cioc. Acestea răni se pot infecta şi pot duce chiar la moartea pisicii. De aceea pisicile obosesc prada înainte să îi aplice lovitura finală.
În experimentul lui Maxeen Biben, pisicilor le erau prezentate prăzi de diferite mărimi: cele mici era şoareci, iar cele mari erau şobolani. Unele pisici erau puţin flămânde, altele erau foarte flămânde, iar altele tocmai fuseseră hrănite. Biben a observat că atunci când pisicile primeau un şobolan, se jucau mai mult cu el dacă erau foarte înfometate decât atunci când erau sătule sau erau doar puţin flămânde. Biben a presupus că pisicile trebuie să fie foarte flămânde ca să încerce să omoare o pradă aşa mare, iar pentru asta se angajează în jocul cu prada, obosind-o, pentru ca apoi să o omoare şi să o mănânce.
O altă observaţie a lui Biben a fost că pisicile se jucau mai puţin cu un şoarece atunci când erau mai flămânde. Pisicile care erau sătule s-au jucat mai mult cu şoarecii, pe care i-au omorât numai după ce i-au obosit bine. Probabil atunci când erau foarte flămânde, erau mai dispuse să rişte să fie rănite, deoarece cu cât omorau mai repede prada, cu atât mâncau mai repede.
